Aho, aho!

Aho, aho, copii şi fraţi,
Staţi puţin, nu emigraţi,
Peste blog ochii îi daţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi.

Iarna-i grea?
Omătu-i mare?
Semne bune anul are
Pentru cei la guvernare.

Încălzire-asta globală
Ne-a băgat pe toţi în boală.
Dar la noi e ger in toate
Cum altfel, cind esti în spate?

Ia mai mânaţi şi nu mâniaţi
Şi vă bucuraţi
De cele de pe masă
Şi de cele de în casă

Ia, cuvântul mi-ascultaţi:
Fericirea n-o aflaţi
Nici pe google de căutaţi.

E mereu în inimă,
Iaca am făcut o rimă,
Precum Guţă cel cântat,
De alţii apreciat.

Iar 2009,
Să vă fie un an vouă
Cu gânduri şi-mpliniri
(Nu le mai daţi de ştiri)
Bucurie, pace-n casă
Şi banii or veni pe masă.

Ia mai mânaţi măi!

Dacă doriţi să revedeţi

Cum arăta o zi de Crăciun pe vremea comuniştilor?

Pentru a sărbători venirea cu daruri a lui Moş Gerilă, fiindcă aşa l-au poreclit pe Moş comuniştii, pregătirile cu aprovizionarea începeau cu mult înainte. În primul rând îţi socoteai raţiile pe două luni ce ţi se cuveneau de pe cartelă. După care începea adevărata cursă a “făcutului rost”. Trebuia să faci rost de tot ce trebuie: carne, ouă, lapte, portocale, saloane, de-ale gurii. Vreun salam de Sibiu sau două sticle de Pepsi erau mană cerească. Înarmat cu cîteva plase de pânză (pe care oricum le aveai în permanenţă asupra ta) porneai prin oraş în căutare de cozi. Da! De cozi, şi nu de produse. Dacă era o coadă în faţa unui magazin, te puneai liniştit, fiindcă indiferent ce “se dădea”, sigur aveai şi tu nevoie. La acţiunea cu mâncarea participa întreaga familie. Aşa se putea sta, în acelaşi timp, la mai multe cozi (adică ore bune pierdute). Învingătoare, cu plasele pline, familia se reuneşte pentru a socoti captura.

Cu sacii-n căruţă şi merindele pe masă, începea pregătirea pomului de Crăciun, făcut şi el rost (tot Crăciun spun, însă pe atunci, sărbătoarea era una comunistă, a oamenilor muncii liber-cugetători). Din dulap scoteai atent globurile rămase întregi după căzătura bradului de anul trecut, saloanele tari ca piatra, strânse şi nemâncate de vreo patru, cinci ani şi instalaţia de lumini, care trebuia atent testată, verificată şi, mai mult ca sigur, reparată. Mai cu un beculeţ lipsă, mai cu o saloană doar hârtia, mai cu un glob crăpat, bradul prindea formă de sărbătoare.

Seara la televizor, se derula programul sandwich (un rahat între două telejurnale) la care nici nu se aducea vorba de colinde, dar mai să le cânte careva. Aşa că, iar la făcutul rost apelam şi trăgeam o casetă, două, cu colinde de-ale lui Hruşcă sau ale Madrigal-ului. Bucuroşi, ne adunam în jurul bradului comunist şi petreceam cu gândul la Revelion când televizuina română programa momente vesele, dans modern şi şlagăre, iar la ora cinci de dimineaţă, la emisiunea “Iată zorile se-arată”, se cânta Periniţa. În zilele următoare, “Dacă doriţi să revedeţi”.

La Mulţi Ani!

Crăciun fericit!

Ho, ho, ho

De sunteţi băieţi sau fete
Moşu’ să vă pună în ghete
exact ce vă doriţi
şi la ce poftiţi.

Bradul cu lumânărele
Să spele lumea de rele.
Ţuica, vinul şi friptura
Să vă încălzească gura
Şi pe urmă de-aia dulce,
Cin’ se duce să se culce?

De Crăciun, fiţi fericiţi,
lângă cei iubiţi.
Fiţi bucuroşi,
la chip frumoşi
şi la pungă groşi.

Crăciun Fericit

(Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi… aşa că… beţi, dar numai cât puteţi!)

Despre musical

TVR 1 şi-a propus să programeze, pentru ziua de Crăciun, puţin după miezul nopţii, o capodoperă a musicalului – Cats.

Aş vrea să vorbesc puţin despre acest gen muzical care, cel puţin în România, nu s-a bucurat de apreciere. O tentativă nefericită a avut loc acum câţiva ani de a pune în scenă Jesus Christ Superstar, cu Horia Brenciu şi alţi câţiva artişti, însă totul a rămas în stadiul de proiect. Păcat.

Music hall la englezi, vaudeville la americanii începutului de secol XX, vodevil, teatru burlesc, la noi, mai ales în perioada interbelică (La Union...). Trec cu fast forward peste Singing in the rain, Vrăjitorul din Oz şi peste “It’s rain in Spain”, şi mă opresc la ceea ce astăzi se numeşte Broadway. Muzica de Broadway. Denumire generică pentru vechiul musical provenită de la celebrul bulevard al oraşului care nu doarme niciodată – New York. Chiar în aceste zile, pe Broadway se joacă Mamma Mia (povestea trupei ABBA), Phantom of the Opera (Andrew Lloyd Webber), The Lion King (Hans Zimmer şi piese de Elton John), Chicago (filmul a fost transmis de curând de un post de televiziune).

Musicalul modern a început, după părerea mea, odată cu Andrew Lloyd Webber (n. 1948) şi odată cu opera Jesus Christ Superstar. Scos pe piaţă în 1970, varianta de lp-vinil (pe atunci nici NASA nu avea CD-uri) avea în distribuţie nume importante ale muzicii: Ian Gillan (Jesus), Murray Head (Judas), Yvonne Elliman (Maria Magdalena), iar la vremea respectivă, ca orice act artistic de avangardă, a stârnit vii controverse.
Există şi o ecranizare, realizată în 1973, în care, din distribuţia iniţială, apare doar Yvonne Elliman. Webber a continuat cu Phantom of the Opera, Cats, Evita (film care, sper, l-aţi văzut). Un musical deosebit este şi Notre Dame de Paris, scris de Richard Cocciante.

Acestea fiind spuse, sper că veţi apleca urechea şi la musicaluri, care, de-a lungul timpului şi-au schimbat forma, devenind adevărate spectacole de muzică, lumină şi balet. Vizionare plăcută!

Fără număr, fără număr

Ex-miniştrii lui Tăriceanu, după spusele lor în declaraţiile de avere, nu şi-au îngroşat buzunarele în timpul petrecut în Piaţa Victoria. Sunt cinstiţi, mototoli sau mincinoşi? Să răspundă instuţia cu trei litere la întrebare, eu îmi abat atenţia asupra unui proaspăt însurăţel. Fostul ministru al Educaţiei, Cristian Adomniţei, a ajuns pe bune al domniţei. Dacă bani nu a prea câştigat, iar prestigiu deloc, s-a ales, însă, cu o domniţă, şi soţie, pe deasupra. Dar, mai ales cu nunta, care, i-a adus un dar de aproximativ 150.000 de euro. Habar nu am cât a cheltuit ministrul cu paranghelia, dar ştiu precis că transportul nu l-a costat nimic. Fiindcă a zburat direct în braţele domniţei. Şi nu oricum, ci cu un elicopter al Internelor.

A zburat însă şi din Guvern.

Bună afacerea asta cu nunta, însă, muritorii de rând ar trebui să organizeze câte un bairam din an în an pentru a putea trăi din dar.

“Fără număr, fără număr...”
(refren manelistic)

Comemorarea democraţiei româneşti

Alo… alo… striga Ceauşescu în disperare într-o zi de decembrie ‘89, ziua în care scânteia speranţei românilor pentru libertate s-a transformat într-un foc arzător. Ziua în care fiece român (de bună credinţă, cum se zicea pe atunci) urmărea, activ sau pasiv, cum istoria se scrie chiar în faţa ochilor săi, o istorie care trece, în sfârşit, dincolo de piatra de hotar a democraţiei.
Alo... alo... politicieni români... vă mai amintiţi de Revoluţia română din decembrie 1989? Vă mai amintiţi că tineri, bărbaţi, femei, şi-au dat viaţa sau sănătatea ca voi să fiţi parlamentari sau guvernanţi? Dar nu, nu aţi avut timp pentru comemorări şi aduceri-aminte. Fiindcă potrivit principiului Morţii cu morţii, vii cu viile (sau vilele), eraţi prinşi într-o cu totul altă comemorare – comemorarea democraţiei româneşti.

“Doamne, vino Doamne!
Să vezi ce-a mai rămas din oameni...”
(RIP Vali Sterian)